Pr. Matei Boilă
Doresc să completez întâmplările povestite din
temniţele comuniste cu unele experienţe trăite în anul 1964 care
răspund unor preocupări ale zilei de azi.
Relatarea acestor experienţe şi a învăţăturilor pe
care le-au prilejuit se îndepărtează de specificul „cărţii” pe care
am scris-o, pentru care aceste rânduri sunt o completare, pentru că
paginile scrise s-au vrut împărtăşirea unor momente luminoase
prilejuite de transparenţa gratiilor închisorii. Cer iertare
cititorului pentru aceste, poate, plictisitoare consideraţii
teoretice care, totuşi, au o bază comună cu restul acestor pagini:
ele pleacă de la întâmplări trăite de mine şi pe care cu deplină
sinceritate le comunic.
Era la începutul anului 1964. Din motive necunoscute
de mine, în orice caz ne verificate prin informaţii, regimul
comunist s-a hotărât să elibereze, practic, pe toţi deţinuţii de
conştiinţă care umpleau temniţele anilor 60 în România. Prin ceea ce
am trăit eu în închisoarea din Botoşani pot pune în evidenţă o serie
de realităţi, precum şi de intenţii ale dictaturii comuniste, chiar
dacă, din lipsă de informaţii, explicaţia integrală a acestor
realităţi îmi scapă sau, în orice caz, rămâne la simple supoziţii.
Totuşi, în ultimii ani, mi-am dat seama câte lucruri se pot înţelege
de pe poziţia unui închis între gratii în timpul amnistiei din
1964
pe care le împărtăşesc pentru cei care vor să cunoască realitatea
acelor vremuri.
În primul rând, mi-am dat seama că specialiştii
terorii au ajuns la concluzia (provocată sau nu din exterior) că,
date fiind desăvârşirea presiunii poliţiste şi lipsa oricăror
mijloace de rezistenţă ale potenţialilor opozanţi, eliberarea celor
câtorva mii sau zeci de mii de deţinuţi C.R. (contrarevoluţionari)
nu face decât bine regimului. Poate au existat şi alte motive
necunoscute nouă, celor din spatele gratiilor, care au determinat
amnistia generală a anului 1964. Nu le-am cunoscut atunci, dar ceea
ce am constatat a fost acţiunea susţinută şi cu profesionalism dusă,
prin care se căuta anihilarea – mai ales prin continuarea fricii şi
a şantajului de tot felul – a şanselor unor reacţii antidictatură,
odată ce se trecea la „destinderea”, impusă sau nu din afara
graniţelor ţării.
S-a trecut în acest sens la ceea ce s-a numit de
către noi o nouă reeducare, de data asta nonviolentă. S-a încercat
prin promisiunea că este posibilă o eliberare înainte de termen, dar
numai a celor „reeducaţi”, obţinerea unor angajamente de colaborare
într-un fel sau altul cu Securitatea (pacte cu diavolul, cum le
numeam noi).
Aceste manevre ale Securităţii nu le-am intuit, ci
le-am constatat în mod direct din ceea ce am trăit atunci şi iată ce
anume: s-a pornit o acţiune de pregătire a eliberărilor masive sub
directa conducere a ofiţerului politic (la noi, în penitenciarul din
Botoşani, un anume Dora, dacă şi-a dat numele adevărat).
Au fost chemaţi pe rând la interogatorii toţi
deţinuţii, insistându-se asupra celor care, în opinia ofiţerului
politic, aveau influenţă asupra celorlalţi. Li se cerea acestora:
Am remarcat că, experţi în ceea ce priveşte
exercitarea terorii, se mulţumeau – în funcţie de subiectul
prelucrat, la început cu foarte puţin. Recunoaşterea vinei şi
promisiunea că nu vei spune nimic din ceea ce ai trăit în
închisoare, erau începutul căderii pe toboganul capitulării.
Înţelegând manevra lor, ca o reacţie de apărare, am
hotărât să nu fac nici o urmă de concesie, oricât de mică şi fără
importanţă ar apărea ea.
S-au organizat într-o sală mare, în care erau
înghesuiţi sute de deţinuţi, şedinţele de penitenţă, menite să
frângă rezistenţa celor încăpăţânaţi (fanatici, cum ne numea
ofiţerul politic, sau uneori peiorativ, catolici).
Erau puşi să vorbească îndeosebi cei mai cultivaţi
care, în opinia celor care conduceau acţiunea de reeducare, puteau
avea o influenţă mai mare asuprea celor încăpăţânaţi. În orice caz,
chiar dacă nu au reuşit să ne convingă şi să ne influenţeze decisiv,
aceste mărturisiri publice ne-au lăsat un gust amar şi ne-au mărit
suferinţa detenţiunii.
Într-o zi au fost puşi să ne vorbească Amedeo
Lăzărescu şi Alexandru Paleologu. Cu mult talent şi folosindu-şi
bagajul cultural, ei au pledat cauza comunistă. Autodemascarea,
spovedania publică, adeziunea entuziastă la comunism cu toată
vestimentaţia inteligent şi talentat făcută n-au putut să înşele, în
fond, pe nimeni, ceea ce nu a împiedecat ca discursurile respective
să ne provoace multă amărăciune şi chiar să determine capitularea
unora dintre cei rezistenţi până atunci.
Am fost scos a doua zi la interogatoriu în calitate
de „fanatic”. Ofiţerul politic (Dora?) mi-a spus: „Ai văzut că toţi
oamenii deştepţi îşi recunosc păcatele şi erorile. Numai voi, tu cu
fratele tău şi câţiva fanatici stupizi, vă încăpăţânaţi să nu vă
recunoaşteţi greşelile. Şi noi, comuniştii, ne-am recunoscut
greşelile făcute”.
- „Da, i-am spus, în fiecare epocă recunoaşteţi că
aţi greşit în trecut, ceea ce nu vă împiedică să vă consideraţi
infailibili în prezent şi să impuneţi cu forţa poziţia partidului.”
- „Tu ca efect al încăpăţânării tale stupide, a
continuat Dora, prefăcându-se că nu a auzit remarca mea, vei putrezi
în închisoare până la adânci bătrâneţi.”
- „Domnule căpitan, i-am spus, în timp ce bieţii
nenorociţi se spovedeau în faţa noastră, v-am urmărit şi v-am citit
pe faţă dispreţul pe care îl aveaţi pentru aceşti „eroi” pe care
ni-i daţi ca exemplu. Vreţi neapărat să mă dispreţuiţi şi pe mine;
această satisfacţie nu v-o dau. Dar să ştiţi că nu acesta este
motivul principal pentru care refuz să mă pretez la comedia pe care
o organizaţi. Respectarea convingerilor proprii, care presupune la o
astfel de manifestare libertatea totală de expresie, nu este numai
un atribut la care ţin pentru respectarea demnităţii mele, ci este o
obligaţie de conştiinţă pentru Adevăr pe care, indiferent de preţul
pe care îl plătesc, trebuie să o respect. De altfel – i-am spus – nu
înţeleg ce câştigaţi în sufletul acestor oameni dacă, după ce i-aţi
chinuit ani de zile, mai adăugaţi şi această umilinţă finală.”
Mărturisesc că am făcut această observaţie în
speranţa că voi obţine o mărturisire spontană privind mobilul
acestei reeducări; şi am obţinut-o.
Puţin enervat mi-a spus: „Să nu crezi că suntem aşa
de proşti încât să credem că obţinem pe această cale o adeziune şi
schimbare a sentimentelor de duşmănie, ale acestor oameni, în
sentimente de prietenie. Dar nu asta ne interesează. Ceea ce aceşti
oameni, sub directa îndrumare a noastră, fac acum, le va lăsa o urmă
care nu se va şterge cât timp vor trăi, şi indiferent de situaţiile
viitoare, vor fi oricând posibil de controlat de către noi.”
Ulterior, mai ales după 1989, mi-am dat seama câtă
dreptate a avut şi cât de oportună pentru aceste forţe comuniste şi
post-comuniste au fost acele manevre, mai ales că nu au avut grijă
să completeze capitularea acestor oameni, în primul rând, cu
turnătorii, lezând prieteni şi cunoscuţi. De asemenea, unul dintre
acei care ne-au vorbit atunci, anume Alexandru Paleologu, a ilustrat
cât de mult poate schimba poziţia morală, politică şi socială o
mărturisire sinceră şi o eliberare prin curaj şi inteligenţă de
şantajul comunist. Alexandru Paleologu, recunoscând public că a
făcut „pact cu diavolul”, şi-a recâştigat libertatea pe care
majoritatea celor din situaţia lui nu au mai avut-o niciodată. Am
fost coleg în anii 90 cu Paleologu în
Senat şi trebuie să
mărturisesc că a fost dintre cei puţini care au avut întotdeauna o
poziţie corectă faţă de post comunismul care denatura viaţa noastră
politică de după 1989. Sunt convins că dacă erau mai mulţi oameni
din rândurile opoziţiei de după 1989 ca Alexandru Paleologu, scăpaţi
de şantaj şi de frică, viaţa noastră ar fi fost alta.
Un alt argument menit să ne slăbească rezistenţa
morală, pe care l-am auzit spus cu obstinaţie de politrucii care se
ocupau de reeducarea noastră, a fost următorul: „Aţi fost nişte
naivi proşti crezând în americani, sperând că vor veni să vă
elibereze şi să vă premieze pentru rezistenţa voastră faţă de noi,
comuniştii. Dacă şi în măsura în care vor veni americanii, noi îi
vom primi şi ei nu vor face decât să consfinţească ceea ce noi am
făcut de 50 de ani, demolând o societate putredă.”
În sufletul nostru am respins cu indignare acest
argument, considerându-l o încercare vicleană şi ridicolă de a
anihila orice rezistenţă morală faţă de acţiunea de reeducare.
Acum însă, după trecerea a zeci de ani şi după tot
ce am trăit, mai ales după 1989, există o serie de evenimente şi
luări de poziţie care aruncă o lumină stranie asupra acestui
argument, lăsând în urma lui un iz suspect, rău mirositor.
Mi se pare suspect cum oameni bine informaţi
lansează cu obstinaţie o serie de ipoteze, evident neadevărate.
Împotriva evidenţei se susţine de către puzderia de patrioţi de
import că în România, rezistenţa faţă de comunism a fost practic
inexistentă, în orice caz mai mică decât în celelalte ţări europene.
Se neagă că:
-
în România, dintre toate ţările est-europene,
comunismul s-a instaurat mai greu şi numai după ce a anihilat cu
forţa şi cu ajutorul tancurilor sovietice opoziţia poporului
român, având aprobarea, în procente exprimate (90%) a
Occidentului;
- au
fost decimate, plătind cu sute de mii de morţi şi robi,
partidele istorice;
- au
fost anihilate detaşamente întregi de luptători în munţi
împotriva comunismului străin estic, sprijinit tacit de
Occident;
- au
fost întemniţaţi şi în parte omorâţi, mii de ţărani care s-au
opus colectivizării;
- au
fost închişi şi în parte omorâţi, mii de credincioşi care s-au
opus ateizării forţate (o biserică întreagă, greco-catolică, a
fost desfiinţată, rezistenţa ei exemplară ducând la martirizarea
întregii sale ierarhii şi a unui mare număr de preoţi şi
credincioşi).
După ce cu sălbăticie şi în procent de 90% a fost
lichidată opoziţia, cu aprobarea Vestului, s-a permis sub protecţia
unor noi înţelegeri între marile puteri, o desidenţă de catifea, la
noi în ţară, datorită dictaturii ceauşiste, mai greu şi cu
sacrificii realizată. Cei care neagă rezistenţa eroică, plătită cu
sacrificiul a milioane de vieţi, identifică rezistenţa faţă de
comunism cu această, finală, mai mult sau mai puţin dirijată din
afară, „desidenţă de catifea” care la noi, tocmai datorită
rezistenţei mai mari iniţiale înăbuşită în sânge, a fost mai mică
decât în celelalte state din Europa.
Văzând toate acestea, nu pot scăpa de coşmarul unei
eventuale înţelegeri criminale între Apus şi Răsărit care continuă
mult după Yalta, minimalizând lupta plină de sacrificii a poporului
nostru, probabil, printre altele, ca nu cumva aceste înţelegeri
cinice să apară în faţa lumii în toată goliciunea lor.
Să sperăm că până la urmă adevărul va ieşi la iveală
şi în această privinţă, în ciuda miliardelor grele investite în cea
mai puternică, financiar, întreprindere din lume: mass-media
televiziunii şi a internetului.
Dar să revenim la oile noastre. Voi povesti mai
aproape de specificul acestor pagini, o întâmplare pe care am
trăit-o în primăvara anului 1964 în penitenciarul din
Botoşani. Eram
câţiva deţinuţi înghesuiţi într-o celulă. Într-o zi, un avocat
dintr-un judeţ din sud, nu-i reţin numele şi poate este mai bine
aşa, mai în vârstă decât mine cu mult, (remarc aceasta pentru a
putea realiza cât de valoroasă a fost prin smerenia pe care
împrejurările au impus-o, mărturisirea acestuia) m-a chemat pe un
colţ de partal şi mi-a spus:
„Domnule Boilă, vreau să vă fac o mărturisire şi să
vă cer un sfat. Cred că nu este nevoie să vă cer discreţie totală.
Eu sunt închis de mai bine de zece ani. După ce am fost arestat,
soţia mea a născut o fetiţă. Nu am văzut-o niciodată. Poate de aceea
o iubesc mai mult decât poate iubi un părinte copilul pe care îl
vede zilnic. Domnule Boilă, nu mai pot răbda închisoarea şi
despărţirea de soţie şi de fetiţă. Mă sufoc. Acum trei zile am fost
scos la anchetă de către ofiţerul politic care mi-a spus: semnează
un angajament că ne vei ajuta în acţiunea noastră de cunoaştere şi
anihilare a duşmanului nostru şi eu îţi garantez că vei fi imediat
eliberat, indiferent de condamnarea pe care o ai.”
„Bineînţeles că în ipoteza că voi semna acest
angajament nu voi face nici un rău. Voi evita orice turnătorie
dăunătoare cuiva, dar vreau cu o dorinţă pătimaşă să îmi văd
familia. Mă adresez dumneavoastră pentru că în cazul în care mă veţi
înţelege, am sentimentul că jumătate din greutatea şi nocivitatea
acţiunii mele îmi va fi luată de pe umeri. Ce să fac?”
***
Înainte de a relata ce i-am spus, vreau să vă
împărtăşesc sentimentul de durere şi revoltă care m-a cuprins văzând
suferinţa acelui om. Nu poate fi o crimă mai odioasă decât cea pe
care slugile bolşevismului sovietic, ajutate cu mărinimie de
Occidentul calitulard au făcut atunci împotriva poporului nostru.
Călcând pe demnitatea unui popor întreg, ajuns la discreţia
comunismului, folosind mijloacele cele mai criminale fizice şi
morale, au determinat o parte a societăţii să fie supraveghetoarea
şi turnătoarea celeilalte părţi. Nu contează dacă au făcut sau nu un
rău cuiva, de altfel, practic, imposibil de dovedit şi de ştiut,
nici dacă au făcut sau nu „poliţie politică” – sintagmă care
dovedeşte slăbiciunea de minte şi caracter a majorităţii
legislativului nostru – este bine ca, în lipsa pedepsirii
adevăraţilor vinovaţi, cei care au organizat această crimă la nivel
naţional şi care, culmea umilirii noastre, sunt astăzi în poziţia de
conducere a societăţii – „ne fac legi şi depun biruri, ne vorbesc
filozofie” – să fie deconspiraţi, deşi sunt mai degrabă victime
decât vinovaţi, nu pentru a fi pedepsiţi, nici lustraţi, ci pur şi
simplu pentru a oferi un criteriu de judecare a celor ce se prezintă
în faţa noastră ca potenţiali oameni de decizie în societatea
noastră. Desigur, ca orice criteriu de analizare a oamenilor, acesta
nu este deloc unul infailibil, dar totuşi este ceva mai mult decât
nimic. Un om care a fost dispus să colaboreze la umilirea societăţii
noastre de către securitatea comunistă – nu contează că a făcut-o
din slăbiciune de caracter sau de minte – nu ar trebui să se erijeze
în conducător într-o societate – chipurile vindecată de comunism.
Din păcate, sunt prea mulţi cei cu creierul spălat pentru ca punerea
în evidenţă – singurul lucru ce se poate face – a acceptării
colaborării cu Securitatea să conteze foarte mult. Totuşi în anumite
limite contează, pentru că altfel nu s-ar agita, dându-se victime,
vezi Doamne, a vânătorii de vrăjitoare cei în situaţia de a fi
deconspiraţi.
***
Dar să relatez ceea ce i-am spus atunci celui care
mi-a cerut sfatul. „Nu ştiu cărui fapt datorăm destinderea pe care o
simţim – eventual un angajament cu cei care urmau să ne împrumute
dolari grei – dar se pare că regimul s-a hotărât să dea o amnistie
generală pentru deţinuţii politici. Nu este posibil să fie eliberaţi
numai cei care se angajează ca turnători, ceea ce ar anula
posibilitatea de a o face eficientă. Că regimul caută să angajeze ca
turnători, diminuând la maximum eventuala opoziţie a acestora, cât
mai mulţi deţinuţi politici – de altfel oricum lipsiţi de mijloacele
necesare unei acţiuni politice – se poate. Eu sunt sigur însă că sau
nu eliberează pe nimeni, sau ne eliberează pe toţi, indiferent dacă
semnăm angajamente de colaborare. Dar această părere a mea – un
simplu calcul politic – poate fi eronată. De câte ori am crezut că „vin americanii” şi ne-am înşelat. Nu pe această părere-raţionament
trebuie să vă bazaţi refuzând colaborarea cu Securitatea. În
paranteză fie spus, că poţi, odată liber, înşela vigilenţa
Securităţii, este, ţinând seamă de puterea ei mare şi de slăbiciunea
noastră, iluzorie. Nimeni, bazându-se pe capacitatea sa de a înşela
Securitatea, nu a câştigat vreodată. Rezistenţa dumneavoastră
trebuie să se bazeze numai şi numai pe dorinţa de a respecta
Adevărul care pentru noi creştinii este Cristos. Numai atunci să nu
cedaţi, indiferent că veţi rămâne în închisoare până la sfârşitul
zilelor dumneavoastră. Altfel, pe un calcul relativ, să nu
fundamentaţi o hotărâre cu consecinţe aşa de grave.”
Poate, şi uneori am regretat, am fost prea aspru şi
crud cu omul nenorocit din faţa mea. În gând, l-am rugat să-mi ierte
duritatea şi pe Dumnezeu L-am rugat să-l ajute pe omul din faţa mea
să treacă peste suferinţele pe care un regim criminal i le impunea.
Nu ştiu până astăzi ce a făcut acest nenorocit. Ştiu că s-a sculat
de pe partal fără să scoată o vorbă şi s-a îndepărtat de mine ca de
o ispită prea grea pentru umerii lui. Încă o dată, până ce
adevăraţii vinovaţi, cei care au organizat turnătoria pe plan
naţional, nu sunt pedepsiţi sau cel puţin lustraţi, efectul
„dosariadei” este neglijabil, dar totuşi util, dacă nu pentru
altceva, pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să-şi arunce de pe umeri
o povară prea grea şi să scape de şantaj, chiar cu preţul unor noi
suferinţe.
[ Conditii de participare - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Program - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Scrisori de informare - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Scrisori de multumire - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Scrisori misionare - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Articole - Sesiunea de iarna 2006 ] [ Fotografii - Sesiunea de iarna 2006 ]
[ Home ] [ Sus ] [ Activitate ] [ Inscrieri ] [ Arhiva Articole ] [ Contact ]