Şcoala Biblică Maranata

Articole - Sesiunea de toamnă 2013

Ioan Panican Cuvânt simpozion - Ioan Panican, preşedintele Forumului Civic Creştin

 

 

Iubiţi participanţi,

 

Pentru dimineaţa aceasta de har şi pentru lucrarea binecuvântată care ne stă înainte, pentru că nu este meritul şi vrednicia nici unuia dintre noi, să spunem cu toată adunarea şi din toată inima: Slăvit să fie Domnul!

 

M-am gândit să vă spun cuvântul pe care fratele Traian Dorz ni l-ar fi spus, dacă i s-ar fi îngăduit să ni se arate şi să ne vorbească preţ de 15 – 20 minute. Cred că fratele Traian ne-ar fi îndemnat să rostim şi noi cuvântul rostit de Moise, omul lui Dumnezeu, în Ps. 90 v. 12:

 

Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!

 

Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne trăim zilele în chip responsabil şi, prin exerciţiul credinţei, să căpătăm ceea ce nu se poate căpăta de la nicio universitate de pe pământ, şi nici chiar dacă am avea tot aurul lumii, ceea ce se poate căpăta numai şi numai în şcoala lui Dumnezeu, şi din mâna lui Dumnezeu, o inimă înţeleaptă, pentru vremurile acestea foarte grele şi încurcate de pe urmă în care ne este dat să trăim. Regele David, când era de-acum bătrân, s-a rugat pentru fiul său Solomon, care îi succeda la tron: „Doamne, Te rog să dai fiului meu o inimă înţeleaptă (lev shomea)!Lev shomea înseamnă o inimă care ascultă.

 

Prin mila Domnului, călătoresc mereu de ani buni, în ţară şi în afara ţării, şi întâlnesc mii şi mii de oameni. Uneori, sunt întrebat: „La urma urmei, ce vrei dumneata pentru ţara dumitale, pentru România?”, şi eu răspund: „Două lucruri îmi doresc din toată inima pentru ţara mea; primul – oamenii să-şi mănânce pâinea cu bucurie; al doilea – părinţii să-şi întoarcă inima spre copii, şi copiii să-şi întoarcă inima spre părinţii lor.” „Greu lucru ceri”, spun dânşii, la care eu răspund: „Aşa este, numai că ceea ce la oameni este cu neputinţă, este cu putinţă la Dumnezeu. Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Ceea ce noi nu putem face într-o sută sau o mie de ani, Dumnezeu Sfântul poate face într-un ceas sau într-o singură zi.

 

Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!

 

Să ne rugăm pentru România. După înţelepciunea lui Dumnezeu, ne-am născut în ţara aceasta şi avem responsabilităţi faţă de ea. Unii am avut harul să ne naştem a doua oară, aici în România, şi avem responsabilităţi încă mai mari faţă de Poporul Român. Să ne rugăm din toată inima Domnului să alunge duhul materialist care este peste ţara noastră şi, prin aceasta, depravarea şi corupţia generalizată, şi oamenii să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, de la cei din fruntea ţării până la cei de pe urmă.

 

Cu mai mulţi ani în urmă am avut o stare de vorbă cu un înalt demnitar din România şi, printre altele, i-am spus: „Domnule ……, nu va trece multă vreme şi dumneavoastră nu veţi mai fi ceea ce sunteţi, şi nici eu nu voi mai fi ceea ce sunt. Amândoi vom sta goi şi tremurând înaintea lui Dumnezeu la judecată, şi Dumnezeu nu ne va judeca numai pentru ceea ce am făcut şi nu trebuia să facem, ci ne va judeca şi pentru ceea ce n-am făcut şi trebuia să facem.” M-a ascultat ca un copil şi la sfârşit mi-a spus aşa: „Domnule Panican, nimeni nu mi-a spus vreodată aceste cuvinte.” Am înţeles atunci, mai bine, că oamenii nu sunt atei sau împotrivitori lui Dumnezeu întâi de toate, cât mai degrabă ignoranţi în ceea ce priveşte Cuvântul Domnului.

 

Într-o întrevedere avută cu M.S. Regele Mihai, la un moment dat, Maiestatea Sa mi-a spus: „Eu nu sunt îngrijorat atât de mult de faptul că păcatul şi nelegiuirea inundă ţara tot mai mult, de la an la an, cât mai cu seamă de faptul că Biserica lui Hristos nu se ridică şi nu luptă împotriva acestor lucruri.” Cine zice că trăim vremuri de trezire şi de har minte: trăim vremuri de criză spirituală nemaiîntâlnită, şi în lume şi în Biserică, şi trăim vremuri de luptă şi de pregătire de luptă. Când citim în cartea Faptele Apostolilor, ne vine să zicem: „Ce greu le-a fost lor în vremurile de început ale Bisericii!” Dar Duhul Sfânt, prin apostolul Pavel, zice: „Nu, vouă vă va fi greu, căci în zilele de pe urmă, vremurile vor fi grele.” Nimeni să nu se înşele şi să nu se lase înşelat, de aici mai departe vremurile vor fi încă mai grele şi încă mai rele. Domnul Isus spune: „… când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18: 8).

 

Biserica este rânduită, pentru o vreme ca aceasta, să fie o cetate aşezată pe munte, chemată să lumineze departe. Să-i lumineze pe cei care sunt în fruntea ţării şi întreaga naţiune. Aşa cum înaintaşii noştri în credinţă au iubit Poporul Român şi s-au jertfit pentru slava lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui – mântuirea semenilor, tot aşa suntem chemaţi şi datori să facem şi noi.

 

Doamne, învaţă-ne şi pe noi, în generaţia aceasta, să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!

 

Cei mai fericiţi oameni de pe pământ sunt oamenii care ascultă cel mai mult de Dumnezeu. Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Cei mai nefericiţi, cei mai neîmpliniţi, cei mai frustraţi sunt cei care ascultă cel mai puţin de Domnul, sau nu ascultă deloc.

 

Isus, Fiul lui Dumnezeu, este cel mai fericit. Spune Sfânta Scriptură: „… S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume;…” (Filipeni 2: 8-9). Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult pe Domnul Isus deoarece S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte. De două mii de ani El şade la dreapta scaunului de domnie al Celui Preaînalt, şi Biblia spune că va vedea o sămânţă de urmaşi şi sufletul Lui Se va înviora. Şi în dimineaţa aceasta, la ceasul acesta, Hristos Domnul priveşte cu mult drag şi interes peste locul acesta şi în inima fiecăruia dintre noi, şi dacă vede credinţă în inimile noastre, sufletul Lui Se înviorează şi Se umple de fericire.

 

De-a lungul acestor două mii de ani, milioane şi milioane de oameni, pe întreg pământul, şi aici în frumoasa noastră Românie, au hotărât să-şi predea viaţa în mâna Domnului şi, mai apoi, să-L urmeze cu scumpătate. Cei mai fericiţi oameni de pe pământ sunt oamenii care ascultă cel mai mult de Dumnezeu. Lev shomea înseamnă o inimă ascultătoare, o inimă înţeleaptă.

 

Doamne, învaţă-ne şi pe noi, în vremurile acestea de criză, să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă! Amin!

 

Să ne ridicăm şi să rostim cu toată adunarea rugăciunea domnească Tatăl nostru. Şi acolo unde se spune: Facă-Se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ, noi să spunem cu gura aşa şi pe pământ, dar în inimă să spunem aşa şi în România. Să iubim toate popoarele lumii, dar, mai mult sau mai întâi de toate, să iubim frumoasa, şi zic, şi îndurerata noastră Românie. Să ne unim inimile şi glasurile, şi să spunem cu toată adunarea rugăciunea Tatăl nostru.

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Se rosteşte rugăciunea Tatăl nostru.

Lucia Hossu Longin Puterea argumentului creştin. Dezidenţă şi slujire - Lucia Hossu Longin

 

 

Îi felicit pe Violeta şi Ionatan Ille, doi creştini şi doi scriitori, şi pe cei care i-au susţinut, pentru această omagiere a lui Traian Dorz, de la a cărui naştere, 25 decembrie 1914, la anul, se împlinesc 100 de ani.

 

Singura dizidenţă pe care regimul comunist din România n-a putut s-o înfrângă a fost cea religioasă. A fost întemniţat Paul Goma, şi vocea grupului său s-a oprit. A fost supravegheată şi molestată la porţile casei ei, aici în Cluj, d-na. Doina Cornea. Au fost arestaţi membri Sindicatului Liber SLOMR – 1979, şi mişcarea lor a fost înăbuşită. Greva celor 35.000 de muncitori mineri din Valea Jiului – august 1977, s-a soldat cu supunere şi tăcere. Predicile ţinute de părintele Calciu Dumitreasa, în Biserica Radu Vodă din Bucureşti, au fost şi ele curmate. Autorul lor, care petrecuse 16 ani în închisoare, a mai primit încă 10 ani de detenţie. A fost torturat Vasile Paraschiv şi internat în clinici de psihiatrie.

 

Dar, în anii aceia de atacuri ale ideologiei comuniste asupra celor ce nu proslăveau regimul, şi nu erau precum Mihail Sadoveanu, care scria că lumina vine de la răsărit, sau ca părintele Gala Galaction care se entuziasma de „Himalaia Roşie”, înălţată de genialul Stalin, în anii aceia a existat o mişcare de renaştere spirituală „Oastea Domnului”. Acel splendid vânt de primăvară religioasă, cum o numea fondatorul ei, preotul transilvănean Iosif Trifa. O mişcare care a împins spre Biserică şi spre deşteptarea conştiinţelor peste 300.000 de suflete. Era o alternativă de opoziţie paşnică la opera de păgânizare a societăţii româneşti prin comunism. Era o formă de rezistenţă creştină prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos în ilegalitate, deoarece în 1948 Oastea Domnului a fost interzisă, iar cea mai mare parte dintre fruntaşii ei arestaţi. Aceeaşi soartă au avut-o bisericile Greco şi Romano Catolică, alte culte religioase.

 

Cu toate acestea, Oastea pătrunsese în mii de sate şi reuşise să-şi păstreze unitatea de credinţă şi de rezistenţă în cadrul ortodoxiei româneşti.

 

Creştinismul, s-a spus, nu e doar o religie. Creştinismul este un foc. Isus a spus: „Eu am venit să arunc un foc pe pământ”. Focul înţeles ca spirit înnoitor, lupta cu întunericul, cu ignoranţa, cu gheţurile sufletului, cu creştinismul de suprafaţă, fără adâncimi.

 

Părintele Iosif Trifa credea în schimbare, în mântuire: „O, cum s-ar schimba ca prin minune stările din ţara noastră, dacă oamenii  din ea s-ar hotărî pentru Isus Hristos. Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii şi bogaţii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi s-ar hotărî cu toţii să trăiască şi să lucreze aşa cum spune Evanghelia, atunci îndată s-ar face ţara noastră un Canaan dulce şi plăcut.” Cred că toate acestea ar fi foarte viabile şi azi. Mai ales azi.

 

În 25 noiembrie 1956, îşi amintea Sergiu Grossu, s-a ţinut o mare adunare a Oastei în comuna Vulcana Pandele. Din cei 400 de credincioşi, Securitatea i-a reţinut pe Traian Dorz, organizatorul adunării, şi pe Sergiu Grossu. Li s-a cerut celor doi să se adreseze Patriarhului Iustinian, propunând legalizarea mişcării.

 

Informat despre intenţia lor, părintele Cazacu, secretarul Patriarhului, le-a spus: „Este plină lumea de oşti şi de oştiri, şi voi mai vreţi o  altă oaste?” N-a fost uşor să fii lovit din două părţi. Ce despărţise istoria comunistă, va înfrăţi suferinţa. În anul 1959, împreună cu alţi fraţi ai Oastei, Traian Dorz va fi arestat. Este anchetat dur la Cluj şi târât prin toate închisorile mari de exterminare. Avea o sentinţă de 16 ani de muncă silnică. Până la moartea sa, în 1989, Securitatea nu i-a închis dosarul de urmărire  lui Traian Dorz. Dosarele celor persecutaţi pentru credinţă sunt la fel de multe, de groase, de represive ca şi ale luptătorilor din munţi.

 

Una dintre probele acuzatorii, în cele 3000 de file ale dosarelor sale de urmărire informativă, era broşura „Cu Dumnezeu înainte”, pe care a distribuit-o în limba română şi rusă în multe oraşe, în multe comunităţi, încercând să menţină spiritul creştin în mijlocul Poporului Român. Dar câte sute de cărţi n-a scris!

 

Şi desigur poezia sa de temniţă, marea poezie creştină care a fost mai periculoasă decât glontele. Poezia care cânta iubirea, nădejdea, bunătatea şi împăcarea dintre oameni, credinţa.

În 40 de ani de prigoană, Traian Dorz nici o clipă nu s-a dezis de Dumnezeu.

 

Îmi plac aceste versuri, pe care le recita Valer Irinca, unul dintre protagoniştii filmelor noastre, fost deţinut politic, încarcerat pentru credinţă, şi-n care regăsesc îmbărbătarea de zi cu zi:

 

„Tu fii tare în ziua încercării

E alegerea ta pentru har,

Strălucit eşti în haina ocării

Când te urci răbdător pe calvar!

Tu cătuşele atunci le sărută,

Rugându-te pentru cei ce le-au pus,

În cereasca răbdare tăcută

Semăna-vei atunci cu Isus.”

 

În „Jurnalul Fericirii”, Nicolae Steinhardt vorbeşte de cele două planuri ale vieţii în comunism.

 

Universul concentraţionar, dezumanizat şi de exterminare, creat de cea mai dură dintre dictaturi, cea comunistă, şi unica soluţie de salvare – viaţa creştină. Se ştie că numai în România peste două milioane de oameni au trăit iadul închisorilor, reeducării, canalului, minelor, lagărelor de muncă.

 

Aş adăuga aici o mărturisire a părintelui Steinhardt care, după un deceniu de închisoare, spunea că: „De n-aş fi fost creştin aş fi avut viaţa irosită şi făcută albie de porci.”

 

Peste un sfert de milion de oameni au plătit cu viaţa lor, până în 1964, sălbăticia regimului comunist. După 1964 a urmat o perioadă de relativ dezgheţ, până prin 1971. Apoi, sub Ceauşescu, metodele de oprimare devin mai subtile, se rafinează, dar generalizarea fricii este şi mai apăsătoare, mutilând oameni şi mentalităţi.

 

În temniţă esenţa rezistenţei spiritului a fost tăria oamenilor. Curajul şi credinţa, opţiunea pentru creştinism, aşa cum o explică Steinhardt, sunt absolut fascinante.

 

„Creştinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi raţională explicaţie a vieţii, ori un înalt cod de purtări, ori un act de supunere în faţa unicului, o terapeutică prin a îmbrăţişa adevărul. E mai mult şi mai deosebit: e îmbrăţişarea lui Hristos, adică a dragostei şi a salvatoarei putinţe de a ierta.”

 

Cazul părintelui Traian Dorz este doar un episod din imensul martiraj creştin petrecut pe o mare parte a pământului în secolul al XX – lea, martiraj ce trebuie adus mereu în memorie, fiind prea puţin conştientizat de societatea post comunistă.

 

Personal, de când am început să lucrez la această parte a serialului „Memorialul Durerii” – Persecuţia Religioasă, am fost consiliată de Forumul Civic Creştin, de Ioan Panican, căruia îi exprim recunoştinţa mea - am înţeles mult mai bine, nu o dogmă, ci un adevăr – să renunţi la omul indiferent din tine, să alungi răul din tine, să asculţi de învăţătura şi porunca de iubire a Domnului Isus Hristos, să trăieşti în demnitate, să faci binele întocmai exemplului primilor creştini. Aş spune că, de când am început serialul, Biblia s-a întors pe masa mea de lucru. Din bibliotecă, unde ocupa locul unei cărţi. Acum e esenţială în viaţa mea de zi cu zi. Mai ales în momente grele când aş vrea să renunţ şi totuşi nu renunţ.

 

Traian Dorz, poetul creştin pe care îl omagiem astăzi, spunea:

 

„Nu mori când inima-ncetează

Ci când de Cer ai ochii rupţi,

Când numai arzi şi numai sângeri,

Când nu mai plângi şi numai lupţi!

Biruitori, eroi şi vrednici

Sunt numai cei ce neclintit

Duc legământul pân’ la jertfă

Şi lupta până la sfârşit!”

 

Am celebrat de curând beatificarea părintelui Vladimir Ghica.

 

La CNSAS am găsit dosarele de arhivă operativă ale Monseniorului. Trei ani de condamnare pentru că a întreţinut legături cu Vaticanul. Şi ce legături. Nişte scrisori.

 

Şi-apoi Jilava, în care moare după un an. Timp în care a fost bătut şi torturat continuu, zi de zi.

Dar ce lumină a lăsat în suflete! Lumea noastră a progresat şi datorită celor care au suferit pentru noi, oamenilor jertfei.

 

Unul dintre aceştia a fost marele poet creştin Traian Dorz, martir şi pătimitor pentru Hristos.

 

Încă o dată cei ce au suferit pentru libertatea noastră sunt temeliile lumii de azi.

 

Vă mulţumesc!

Program - Sesiunea de toamnă 2013 ] Scrisori de informare - Sesiunea de toamnă 2013 ] [ Articole - Sesiunea de toamnă 2013 ] Fotografii - Sesiunea de toamnă 2013 ]

Home ] Sus ] Activitate ] Inscrieri ] Arhiva Articole ] Contact ]