Şcoala Biblică Maranata

Articole - Sesiunea de primavara 2008

Muntele Domnului

 

Marius Cimpoaie

Prin îndurarea Domnului, am participat şi eu la sesiunea de primăvară a Şcolii Biblice Maranata, în perioada 7 – 12 aprilie 2008 desfăşurată la Casa Elim, Zărneşti.

Vă scriu câteva rânduri privind experienţele trăite împreună cu dumneavoastră pe: „Muntele Domnului ”.

Mă voi rezuma la câteva din lucrurile însemnate învăţate la această şcoală minunată.

Rugăciunea pe genunchi, ca act de smerenie înaintea Domnului

Această practică mi-a amintit de biserica de la sat în care am crescut şi de un frate mai în vârstă, care, în timpul rugăciunii, verifica dacă noi copiii suntem îngenunchiaţi, şi dacă era vreunul care să nu fie îngenuncheat, era atenţionat imediat.

Când i-am văzut pe toţi cursanţii îngenunchind la rugăciune, am realizat de ce generaţia lor a câştigat atâtea lupte împotriva diavolului şi am mai realizat faptul că generaţia mea este atât de îndepărtată de acest tărâm al smereniei. Oamenii au devenit atât de preocupaţi de confort: nimeni nu mai îngenunchează astăzi pentru motive bizare, cum ar fi: mă dor genunchii, mă murdăresc pe haine, etc.

Şi nu doar modul de rugăciune m-a făcut să am asemenea reflecţii, ci şi timpul acordat rugăciunii. Au fost zeci de minute în care am stat în rugăciune personal şi apoi împreună cu fraţii. Şi acest lucru m-a făcut să constat că biserica secolului XXI pune atât de puţin accent pe rugăciune. Ne rugăm atât de puţin în bisericile noastre, şi mult mai puţin avem părtăşie personală cu Dumnezeu. Toate aceste lucruri le afirm nu pentru a judeca pe cineva, ci în primul rând mă judec pe mine însumi pentru ignoranţă în slujire şi am dorinţa fierbinte, pentru toţi slujitorii Domnului din lumea întreagă, să ne trezim din amorţeală.

Cântarea comună cântată cu foc

Personal îmi place foarte mult să laud pe Domnul în cântare şi, spre bucuria inimii mele, la Şcoala Maranata, cântările comune sunt cântate cu înflăcărare.

Nu voi uita niciodată ultima seară a părtăşiei noastre când am cântat până aproape de miezul nopţii şi am avut parte de o îmbelşugată revărsare de har. Un apropiat mi-a spus într-o împrejurare: „Pocăiţii nu mint când vorbesc, ei mint când cântă!”. Din păcate, cât de adevărate sunt vorbele acestea pentru mulţi! În bisericile noastre cântarea a devenit atât de anemică încât nu mai are nici o putere, asta pentru că nu mai suntem atenţi la mesaj, sau pentru că aceste cântări nu mai au nici un mesaj. În multe biserici sunt agreate doar cântările care au un ritm anume şi de multe ori mai puternic este sunetul produs de instrumentele multiple care acompaniază cântarea, decât mesajul cântărilor. Bucuria în cântare este o mare experienţă şi mă rog ca Dumnezeu să trimită vremuri de înviorare şi în închinarea noastră prin cântare.

Ucenicia ca model relaţional

Într-o şcoală, fie ea şi biblică, modelul relaţional aplicat, în mod tipic, este relaţia profesor – elev/student, şi cu toţii ştim ce implicaţii are acest model. Profesorul are întotdeauna dreptate, profesorul are ultimul cuvânt, profesorul se consideră superior elevului/studentului, şi totul se termină odată cu ora de curs neexistând o relaţie extra şcolară între profesor şi elev/student. După terminarea lecţiilor fiecare îşi vede de drumul său.

Unicitatea acestei şcoli constă tocmai în acest fapt binecuvântat: modelul relaţional aplicat este modelul mentor – ucenic. Ca student, niciodată nu te simţi inferior, ci tot timpul ţi se oferă ocazia să spui ce ai de spus fiind ascultat până la capăt, niciodată dacă greşeşti nu eşti pus la respect, ci dimpotrivă, eşti tratat cu foarte multă dragoste şi îngăduinţă. Dacă acest model ar fi preluat de şcolile noastre teologice, cu siguranţă că tinerii pastori ar fi cu mult mai profunzi în gândire şi mai serioşi în lucrarea pe care o înfăptuiesc şi, de asemenea, dacă acest model ar fi preluat de şcolile din România, nu am mai avea atâtea cazuri de violenţă şi de depravare morală.

Din nefericire, ucenicia a devenit o specie rară, pe cale de dispariţie. Deşi se cunoaşte că acest model are un procent de reuşită de 100%, totuşi foarte puţini şi-l însuşesc.

Lepădarea „ochelarilor de cal”

Am învăţat la Şcoala Maranata cât este de important să lepădăm „ochelarii de cal” ai denominaţiunii din care facem parte, cu nenumăratele lor neajunsuri, şi să purtăm „ochelarii Duhului Sfânt”, care ne oferă o perspectivă extraordinară, mult mai bogată decât ne-am putea imagina.

Pentru mine, această descoperire a fost dea – dreptul fascinantă şi tulburătoare. Recunosc că nu mi-a fost uşor să înţeleg toate lucrurile acestea deodată, dar în urma câtorva profeţii concrete referitoare la persoanele care erau prezente, şi pe urmă mărturiile fratelui Vasile Hozan legate de modul minunat în care Dumnezeu prin dumnealui, a vindecat şi a eliberat de duhuri demonice zeci de persoane, am decis să cred. În faţa tuturor acestor evidenţe, nu mai puteam să aduc nici un contraargument.

Atunci, am slăvit pe Domnul că mi-a descoperit aceste lucruri atât de importante, la doar 23 de ani, şi nu m-a lăsat şi pe mai departe în ignoranţa şi necunoaşterea adevărului deplin.

Firma de la poarta bisericii, nu-ţi conferă puterea de a face semne şi minuni în Numele Domnului Isus. Cel care dă puterea aceasta este singurul Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Sunt multe alte lucruri însemnate învăţate la Şcoala Maranata legate de închinarea şi slujirea noastră ca robi ai Domnului. Eu mă opresc însă aici. Pentru mine decât acele doar câteva zile au fost zile de o mare bogăţie spirituală, zile în care am ascultat mai îndeaproape vocea Domnului şi am înţeles mai multe lucruri privitoare la adevărata părtăşie.

Fiţi binecuvântaţi de Domnul!

Cu aleasă preţuire,

Marius Cimpoae

Pastor – Biserica Eclesia Timişoara

Program - Sesiunea de primavara 2008 ] Scrisori de informare - Sesiunea de primavara 2008 ] Scrisori misionare - Sesiunea de primavara 2008 ] [ Articole - Sesiunea de primavara 2008 ] Fotografii - Sesiunea de primavara 2008 ]

Home ] Sus ] Activitate ] Inscrieri ] Arhiva Articole ] Contact ]