Muntele Domnului
Marius Cimpoaie
Prin îndurarea Domnului, am participat şi eu
la sesiunea de primăvară a Şcolii Biblice
Maranata, în perioada 7 – 12 aprilie 2008
desfăşurată la Casa Elim, Zărneşti.
Vă scriu câteva rânduri privind experienţele
trăite împreună cu dumneavoastră pe:
„Muntele Domnului ”.
Mă voi rezuma la câteva din lucrurile
însemnate învăţate la această şcoală
minunată.
Rugăciunea pe genunchi, ca act de smerenie înaintea Domnului
Această practică mi-a amintit de biserica de
la sat în care am crescut şi de un frate mai
în vârstă, care, în timpul rugăciunii,
verifica dacă noi copiii suntem
îngenunchiaţi, şi dacă era vreunul care să
nu fie îngenuncheat, era atenţionat imediat.
Când i-am văzut pe toţi cursanţii
îngenunchind la rugăciune, am realizat de ce
generaţia lor a câştigat atâtea lupte
împotriva diavolului şi am mai realizat
faptul că generaţia mea este atât de
îndepărtată de acest tărâm al smereniei.
Oamenii au devenit atât de preocupaţi de
confort:
nimeni
nu mai îngenunchează astăzi pentru
motive bizare, cum ar fi:
mă dor genunchii, mă murdăresc pe haine, etc.
Şi nu doar modul de rugăciune m-a făcut să
am asemenea reflecţii, ci şi timpul acordat
rugăciunii. Au fost zeci de minute în care
am stat în rugăciune personal şi apoi
împreună cu fraţii. Şi acest lucru m-a făcut
să constat că biserica secolului XXI pune
atât de puţin accent pe rugăciune. Ne rugăm
atât de puţin în bisericile noastre, şi mult
mai puţin avem părtăşie personală cu
Dumnezeu. Toate aceste lucruri le afirm nu
pentru a judeca pe cineva, ci în primul rând
mă judec pe mine însumi pentru ignoranţă în
slujire şi am dorinţa fierbinte, pentru toţi
slujitorii Domnului din lumea întreagă, să
ne trezim din amorţeală.
Cântarea comună cântată cu foc
Personal îmi place foarte mult să laud pe
Domnul în cântare şi, spre bucuria inimii
mele, la Şcoala Maranata, cântările comune
sunt cântate cu înflăcărare.
Nu voi uita niciodată ultima seară a
părtăşiei noastre când am cântat până
aproape de miezul nopţii şi am avut parte de
o îmbelşugată revărsare de har. Un apropiat
mi-a spus într-o împrejurare: „Pocăiţii
nu mint când vorbesc, ei mint când cântă!”.
Din păcate, cât de adevărate sunt vorbele
acestea pentru mulţi! În bisericile noastre
cântarea a devenit atât de anemică încât nu
mai are nici o putere, asta pentru că nu mai
suntem atenţi la mesaj, sau pentru că aceste
cântări nu mai au nici un mesaj. În multe
biserici sunt agreate doar cântările care au
un ritm anume şi de multe ori mai puternic
este sunetul produs de instrumentele
multiple care acompaniază cântarea, decât
mesajul cântărilor. Bucuria în cântare este
o mare experienţă şi mă rog ca Dumnezeu să
trimită vremuri de înviorare şi în
închinarea noastră prin cântare.
Ucenicia ca model relaţional
Într-o şcoală, fie ea şi biblică, modelul
relaţional aplicat, în mod tipic, este
relaţia profesor – elev/student, şi cu toţii
ştim ce implicaţii are acest model.
Profesorul are întotdeauna dreptate,
profesorul are ultimul cuvânt, profesorul se
consideră superior elevului/studentului, şi
totul se termină odată cu ora de curs
neexistând o relaţie extra şcolară între
profesor şi elev/student. După terminarea
lecţiilor fiecare îşi vede de drumul său.
Unicitatea acestei şcoli constă tocmai în
acest fapt binecuvântat: modelul relaţional
aplicat este modelul mentor – ucenic. Ca
student, niciodată nu te simţi inferior, ci
tot timpul ţi se oferă ocazia să spui ce ai
de spus fiind ascultat până la capăt,
niciodată dacă greşeşti nu eşti pus la
respect, ci dimpotrivă, eşti tratat cu
foarte multă dragoste şi îngăduinţă. Dacă
acest model ar fi preluat de şcolile noastre
teologice, cu siguranţă că tinerii pastori
ar fi cu mult mai profunzi în gândire şi mai
serioşi în lucrarea pe care o înfăptuiesc
şi, de asemenea, dacă acest model ar fi
preluat de şcolile din România, nu am mai
avea atâtea cazuri de violenţă şi de
depravare morală.
Din nefericire,
ucenicia a devenit o specie rară, pe cale de
dispariţie. Deşi se cunoaşte că acest
model are un procent de reuşită de 100%,
totuşi foarte puţini şi-l însuşesc.
Lepădarea „ochelarilor de cal”
Am învăţat la Şcoala Maranata cât este de
important să lepădăm „ochelarii
de cal” ai denominaţiunii din care facem
parte, cu nenumăratele lor neajunsuri, şi să
purtăm
„ochelarii Duhului Sfânt”, care ne oferă
o perspectivă extraordinară, mult mai bogată
decât ne-am putea imagina.
Pentru mine, această descoperire a fost dea
– dreptul fascinantă şi tulburătoare.
Recunosc că nu mi-a fost uşor să înţeleg
toate lucrurile acestea deodată, dar în urma
câtorva profeţii concrete referitoare la
persoanele care erau prezente, şi pe urmă
mărturiile fratelui Vasile Hozan legate de
modul minunat în care Dumnezeu prin
dumnealui, a vindecat şi a eliberat de
duhuri demonice zeci de persoane,
am
decis să cred. În faţa tuturor
acestor evidenţe, nu mai puteam să aduc nici
un contraargument.
Atunci, am slăvit pe Domnul că mi-a
descoperit aceste lucruri atât de
importante, la doar 23 de ani, şi nu m-a
lăsat şi pe mai departe în ignoranţa şi
necunoaşterea adevărului deplin.
Firma de la poarta bisericii, nu-ţi conferă
puterea de a face semne şi minuni în Numele
Domnului Isus. Cel care dă puterea aceasta
este singurul Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
Sunt multe alte lucruri însemnate învăţate
la Şcoala Maranata legate de închinarea şi
slujirea noastră ca robi ai Domnului. Eu mă
opresc însă aici. Pentru mine decât acele
doar câteva zile au fost zile de o mare
bogăţie spirituală, zile în care am ascultat
mai îndeaproape vocea Domnului şi am înţeles
mai multe lucruri privitoare la adevărata
părtăşie.
Fiţi binecuvântaţi de Domnul!
Cu aleasă preţuire,
Marius Cimpoae
Pastor – Biserica Eclesia Timişoara