Articole - Sesiunea de primavara 2010
Fapte, rugăciuni şi unelte
Ioan Panican
În călătoria misionară săvârşită în biserici din Austria şi Germania, prin mila Domnului, cu câteva săptămâni în urmă, am întâlnit în Biserica Elim – Viena un frate credincios pe nume Doru Sătmărean, bun prieten cu fratele nostru Ionică Sigartău, plecat la Domnul, după cum bine ştiţi, în urmă cu mai bine de două luni.
În data de 16 decembrie 2009, deci cu circa 3 luni înainte de decesul lui Ionică Sigartău, Doru Sătmărean a avut un vis. Iată visul şi mărturia fratelui Sătmărean: “Mă aflam la intrarea într-un oraş total necunoscut mie. Un oraş foarte frumos, aşezat pe cinci coline, asemeni Ierusalimului. Arhitectura oraşului era de tip oriental, cu case cu acoperişuri drepte, cu un pitoresc deosebit, cu copaci şi multă verdeaţă. În faţa mea era o stradă neagră neasfaltată, dar pregătită pentru a fi asfaltată; cu borduri aşezate, cu podeţe la intrare în curţile caselor. Fundaţia drumului era bătătorită bine. Lângă mine era o persoană care mă aşteptase la intrarea în oraş. Eu nu vedeam această persoană, dar persoana respectivă îmi vorbea, spunându-mi că strada aceea duce în centrul oraşului unde, de fapt, trebuia să ajungem. Din cauza faptului că drumul era neasfaltat, neterminat, am observat că era greu să înaintez pe el. Am întrebat persoana care mă însoţea dacă drumul pe care mergeam urma să fie asfaltat şi mi-a răspuns că urma să fie asfaltat cu sticlă. La un moment dat, pe partea dreapta a drumului, mi-a atras atenţia un aşezământ foarte frumos sau, în limbaj popular, o gospodărie foarte frumoasă. În aceeaşi curte se găseau trei case de mărimi diferite. În partea dreaptă a curţii se afla casa mai mare şi foarte frumoasă pe care scria: “Casa Faptelor” (Domnul cunoaşte faptele bune săvârşite de copii Lui). În partea stângă a curţii se afla o casă mai mică şi de formă diferită de cea dintâi, pe care scria: “Casa Rugăciunii” (Domnul cunoaşte râvna copiilor Lui pentru rugăciune). Între cele două case, mai în spate şi ridicată în pantă, era a treia casă pe care scria: “Casa Uneltelor” (Domnul cunoaşte lucrarea săvârşită de copii Lui în Casa Domnului). Ionică era în mijlocul curţii îmbrăcat în alb, cu părul alb, aşa l-a avut şi în ultimii ani de viaţă pe pământ. În mâna stângă, în faţa lui, ţinea o mătură de aur. Cu mâna dreaptă îmi făcea semn şi, cu zâmbetul lui larg, îmi arăta ce mult se bucura că mă vede. Îi cunoşteam bine zâmbetul deoarece ori de câte ori ne întâlneam mă întâmpina cu acelaşi zâmbet minunat. Persoana care mă însoţea mă zorea spunându-mi că trebuie să ajungem în centrul oraşului unde exista o scenă mare pe care urma să cânt. Eu i-am răspuns că nu sunt cântăreţ. Am ajuns în centrul oraşului, m-am suit pe scena aceea imensă şi aveam înaintea mea o mulţime imensă de oameni îmbrăcaţi în alb care mă ascultau stând pe nişte tribune de piatră. După ce am cântat, am coborât de pe scenă şi Ionică m-a îmbrăţişat felicitându-mă pentru frumoasa intrare de care am avut parte în oraşul acela ceresc. Acesta a fost visul în urma căruia m-am trezit foarte cercetat de Duhul Domnului. Ştiu, de acum, că orice s-ar întâmpla, Ionică mă va aştepta făcându-mi cu mâna, zâmbindu-mi cu zâmbetul lui larg, luminos, ca aici pe pământ, şi strângându-mă în braţe. Ştiu că voi trece pe strada pe care locuieşte el acolo.” Iată, mult iubiţii mei fraţi, în ce chip minunat se descoperă Domnul copiilor Lui şi în ce chip minunat ne vorbeşte şi călăuzeşte El paşii în viaţa de pe pământ pentru cei care au urechi de auzit şi ochi de văzut. Nici o minte omenească, oricât ar fi fost de iscusită, nu ar fi putut ticlui asemenea imagini cereşti. Am fost în mod deosebit impresionat de caracteristicile celor trei case aflate în curtea credinciosului: “Casa faptelor bune”, “Casa rugăciunii” şi „Casa uneltelor în lucrarea Domnului”. Viaţa trăită în veşnicie va fi oglinda perfectă a vieţii pe care am trăit-o pe pământ. Înaintea lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit. Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Nu are importanţă ce spun sau gândesc oamenii despre noi. Are importanţă doar ceea ce facem pentru Domnul sau ceea ce nu facem. Să ne anevoim aşa dar câtă vreme este ziuă şi să trimitem de zor acasă la Domnul, în locurile cereşti, materialele necesare Ziditorului pentru casa faptelor, casa rugăciunii şi casa uneltelor.
Mai 2010
În braţul Domnului
Ioan Panican
Cu câteva săptămâni în urmă, unul dintre bunii mei prieteni, Ionică Sighiartău, din Bistriţa, a plecat la Domnul.
Împlinise 60 de ani cu doar două săptămâni înainte de deces.
La vârsta de 56 de ani, deci cu patru ani în urmă, Ionică Shighiartău a avut un vis în care i-au apărut cei doi părinţi, plecaţi la Domnul de multă vreme. În visul avut, tatăl i-a spus fratelui nostru: ”Vino şi tu aici, Ionică, unde suntem noi. Este aşa de bine aici!”, dar mama a intervenit spunând: ”Mai stai patru ani cu cei dragi, mai rânduie ce este de rânduit în familie.”
După patru ani, visul s-a împlinit întocmai.
Slujba de înmormântare a avut loc în Biserica Sfânta Treime din Bistriţa în prezenţa a peste o mie de oameni: creştini din diferite biserici, slujitori ai bisericii, rude, colegi, prieteni, vecini şi autorităţile pământeşti cele mai înalte din oraş şi judeţ.
În cuvântările rostite, toţi s-au referit la defunct numindu-l Ionică. Şi nu este de mirare, având în vedere faptul că a avut o „inimă de copil”.
„Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor, şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor…” ”(Matei 18: 2-3)
Conform acestui cuvânt, celor ce doresc să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, Domnul Isus le porunceşte împlinirea a două lucruri:
· Să se întoarcă la Dumnezeu,
· Să se facă precum nişte copilaşi.
Călătorind de la Bucureşti spre Bistriţa, pentru slujba de înmormântare, am meditat la prietenia mea cu acest om minunat. Niciodată nu m-a dezamăgit, niciodată nu mi-a produs amărăciune, întristare sau durere de vreun fel.
Dacă ar fi să-l caracterizez, în câteva cuvinte, aş spune aşa:
· Un om nefăţarnic,
· Un om fără vicleşug,
· Un om cu inimă înţeleaptă.
Duhul care a fost peste Natanael ar trebui să fie în toate bisericile, peste toţi slujitorii, peste toţi credincioşii: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.”(Ioan 1:47b)
Anul trecut, după cum bine se ştie, mi-a fost dat să trec printr-o mare încercare. Mii şi mii de oameni, din ţară şi din străinătate, mi-au fost alături în acele zile.
Dar, prietenul meu, Ionică Sighiartău, a fost singurul care m-a căutat şi după două, trei, cinci, şapte, zece luni interesându-se îndeaproape de starea mea. Chiar cu o zi înainte de cele întâmplate, gândul lui s-a îndreptat cu dragoste şi prietenie spre mine.
Am fost nespus de binecuvântat de Domnul însuşi prin participarea mea la organizarea şi desfăşurarea slujbei de înmormântare, slujbă care a înălţat Numele Domnului peste întreaga adunare de doliu.
În ziua în care a avut loc slujba de înmormântare, în chip miraculos, Dumnezeu a alungat norii şi ploaia rece de primăvară şi a adus, spre mângâierea noastră a tuturor, lumina şi căldura soarelui.
Pentru dragostea lui de Dumnezeu şi Tată ceresc, se cuvine să-l aducem slavă din toată inima.
La începutul lunii martie m-a vizitat un credincios mult binecuvântat care este, prin mila Domnului, pe calea credinţei de peste 60 de ani. După ce ne-am dat sărutare sfântă şi ne-am rugat, l-am întrebat unde doreşte să se aşeze.
Mi-a răspuns zâmbind, ridicându-şi mâinile şi privirile spre cer: „Eu vreau să stau în braţul Domnului.”
Ce răspuns minunat!
Ionică Sighiartău s-a întors la Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos în urmă cu aproape 40 de ani, s-a predat Domnului şi s-a aşezat pentru totdeauna în braţul Lui.
Şi-a încheiat alergarea pe pământ pe o bancă, sub un copac, unde s-a aşezat şi a adormit liniştit. În braţul Domnului.
Gândul meu pentru voi toţi şi pentru cei dragi vouă, mult iubiţii mei fraţi, este să spunem toţi aşa: „Eu vreau să stau în braţul Domnului!”
De câte ori se întâmpla să am câte o controversă cu fratele Ionică, vreo neînţelegere, sau chiar să mă mustre, totul se sfârşea în armonie şi pace, datorită izbucnirii sale în acel râs de copil, datorită inimii lui credincioase.
Dacă credinţa pe care o ai nu te-a schimbat, nu ţi-a schimbat viaţa şi nu ţi-o schimbă în mod continuu, să fii sigur că o astfel de credinţă nici nu te mântuieşte.
Îmi mărturisea unul din fraţii lui Ionică, cum, în ultimele luni, Ionică a avut o purtare foarte caldă cu cei din jur, în special cu nepoţii, cărora le spunea: „Peste puţină vreme voi împlini, de va voii Domnul, frumoasa vârstă de 60 de ani. Şi tot peste puţină vreme se vor împlini patru ani de la visul avut, şi eu nu vreau să mă cert cu nimeni, eu nu vreau ca moartea să mă prindă neîmpăcat cu cineva! ”
Despre „starea” celor care ne-au părăsit vremelnic se fac diferite afirmaţii. Cred că ar fi bine să facem, în viitorul apropiat, o cercetare atentă cu privire la aceste lucruri, potrivit cu ceea ce ne spune Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi cu pace şi cu har!
Aprilie 2010
O inimă nouă
Ioan Panican
„Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului…”Iov 7:6
Prin îndurarea Domnului, suntem la sfârşitul anului 2009. A trecut atât de repede şi anul acesta, timpul parcă se comprimă tot mai mult, de la an la an. Evenimentele se succed cu o repeziciune ameţitoare şi produc tot mai multă nelinişte.
Cu fiecare an care trece, mai murim un pic, mai facem un pas important spre moarte şi, în felul acesta, spre cele veşnice. Pentru fiecare om, veşnicia înseamnă Cer sau Iad. Noi suntem cei care hotărâm cui deschidem uşa inimii, şi cui predăm inima şi viaţa noastră, întru cele vremelnice şi întru cele veşnice.
Sunt aproape nouă luni de când mult iubita mea soţie Anne Marie a trecut la cele veşnice.
Miile de rugăciuni, înălţate din toate colţurile Pământului înspre Tronul de milă şi de îndurare al Dumnezeului Celui viu şi adevărat, au făcut să se ridice un zid de apărare împrejurul meu şi împrejurul casei mele, împotriva săgeţilor arzătoare ale Celui Rău. Vă sunt tuturor recunoscător pentru această minunată lucrare săvârşită în acele momente de grea încercare, lucrare pe care cred că o săvârşiţi şi astăzi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi toţi şi casele voastre!
La sfârşitul anului trecut, în luna decembrie 2008, Domnul mi-a vorbit prin Duhul Sfânt, aşa: „Bărbatule, să-ţi faci rost de o inimă nouă cu care să poţi ierta totul, uita totul şi şterge totul. Să ceri inima această nouă în rugăciune, şi Eu ţi-o voi da, zice Domnul.”
M-am plecat pe genunchi şi m-am rugat astfel: „Doamne Isuse, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul sufletului meu, te rog să-mi dai această inimă nouă cu care să pot ierta totul, uita totul, şterge totul. Îţi mulţumesc. Amin!”
Când m-am ridicat de pe genunchi, Duhul Sfânt a vorbit inimii mele, aşa: „De astăzi înainte, niciodată să nu îi mai faci soţiei tale vreun reproş, şi să-i spui în fiecare zi că o iubeşti din toată inima.”
Lucru pe care l-am şi făcut.
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc, cu gingăşie şi autoritate dumnezeiască, pregătea, şi în felul acesta, momentul dureros al despărţirii vremelnice de soţia mea.
Sufletul meu preamăreşte pe Domnul!
În cele aproape patru luni care au trecut până la plecarea soţiei mele de pe pământ, căsnicia noastră a fost binecuvântată cu armonie, pace, bună învoire şi desăvârşită înţelegere.
În orice familie apar, la un moment dat, şi neînţelegeri, şi soţii au, în general, tendinţa de a-şi face reciproc reproşuri, lucru care generează tensiuni, tulburare. Putem comunica partenerului nostru de viaţă aceleaşi lucruri, fără însă a i le reproşa, ci pur şi simplu prin a i le aduce la cunoştinţă, cu blândeţe.
Aşa cum, în timpul copilăriei, odată cu trecerea fiecărui an, avem nevoie de hăinuţe şi ghetuţe cu un număr tot mai mare, şi în viaţa de credinţă, viaţa spirituală, avem nevoie, de la an la an, de o inimă nouă, de o inimă cu un număr tot mai mare, mai plină de înţelegere şi de dragoste faţă de semenii noştri, şi de nevoile lor.
Sufletul omenesc tânjeşte necurmat după iubire. La flacăra iubirii sfinte, sufletul omului înfloreşte, creşte, se mântuieşte. În lipsa iubirii, sufletul se ofileşte şi moare.
Spre binecuvântarea vieţilor voastre, spre binecuvântarea căsniciilor şi familiilor voastre, spre binecuvântarea bisericilor în care slujiţi, spre binecuvântarea locurilor în care vă este dat să trăiţi, vă îndemn şi vă mărturisesc să vă plecaţi pe genunchi înaintea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, şi să cereţi în rugăciune, fără să vă îndoiţi deloc, această inimă nouă, cu care să puteţi ierta tot ce este de iertat, să puteţi uita tot ce este de uitat, şi să puteţi şterge tot ce este de şters.
Avem nevoie de o inimă nouă şi tare pentru lupta credinţei care ne stă în faţă.
„Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţă, cu îndelungă răbdare… Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.” Coloseni 3:12,14
Cu smerenie şi dragoste,
Robul Domnului Isus,